C-0016
Timpul nu mai avea răbdare în Câmpia Dunării, înainte de cel de-al doilea război mondial

Ce grup s-a adunat la poiana fierăriei?
Secolul al XX-lea: Agonia timpului în plasele Dunării, înainte de conflictul mondial
În spațiul vast și plat al câmpiei dunărene, cu câțiva ani înainte ca furtuna celui de-al doilea război mondial să schimbe destinul națiunii, timpul parea să se miște cu o lentime aproape ireală. Viața curgea liniștită, lipsită de marile confruntări care vor urma. Era începutul verii, o perioadă în care natura atingea apogeul. Familia Moromete revenise mai devreme de la câmp, oprite de oboseala acumulatorie.
La sosirea în curtea casei, Paraschiv, cel mai mare dintre frați, a coborît imediat din căruță.
Lăsându-i pe ceilalți să desfăsoare hamurile și să descarce uneltele, el a aruncat o haină uzată pe prispă și s-a culcat peste ea, emitând gemete de oboseală.
Procedând la fel, Nilăș, al doilea fiu, a intrat în interiorul locuinței și, aruncându-se pe un pat, a început să gemă cu o intensitate superioară a fratelui său, imitând simptomele unei afecțiuni grave.
Al treilea băiat, Achim, a ales ascunderea, furindu-se în grajul cailor și trântindu-se în iesle pentru a nu fi descoperit. Cele două fete, Tita și Ilinca, au fugit rapid spre gârlă pentru a se scălda. Rămâsingur în centrul bătăturii, Moromete, patriarhul familiei, a tras căruța sub umbra generoasă a celor doi salcâmi care flaușuieau lângă poarta grădinii. Apoi, a ieșit și el la drum, țigara aprinsă între buze. Părea un lucru evident că sarcina de a supraveghea finalul zilei revine exclusiv mamei. Moromete a stat pe stănoaga podiștei, privind spre drum, dar nu cu o atenție specială.
Totuși, expresia sa trăda o dorință latentă ca cineva să apară. Oamenii aveau însă grijile lor în curți, nefiind momentul potrivit pentru ieșiri. Fumul țigării se ridica vertical, fără grabă și fără un scop anume.
Într-o altă scenă, la poiana fierăriei, s-a adunat un grup de oameni. Moromete a sosit acolo, mirându-se de prezența lor masivă. „Ce e, mă, ce v-ați adunat aicea?”, a exclamat el.
„Bună dimineața!” i-au răspuns din mai multe direcții.
Cineva, observându-i secerile, l-a rugat să se grăbească, deoarece îi mai rămânea grâul de cosit pe câmp.
„Păi de ce, Iordane, n-o să te chem pe tine să mi-l seceri tu?”, a replicat cineva.
Atmosfera era veselă, cu voci care se suprapuneau haotic. Cocoșilă a scos dintr-o despărțitură a chimirului un pachet de regie nedeschis, s-a așezat nepăsător pe un butuc și a început să-și răsucească o țigară. Moromete s-a lăsat pe vine și a făcut și el o țigară din același pachet.
După aceea, a întins mâna și a tras încet de sub chimir ziarul Dimineața.
Publicația nu era completă, dar Cocoșilă se asigurase că Moromete primește paginile cu știri politice și dezbateri importante.
Nu mai citi, lasă că am citit eu înaintea ta și sunt deștept, ascultă aici la mine…, a intervenit cineva.
„Hai, Moromete…”, a dat glas nerăbdării altul.
„Hai, dă-i drumul!”.
De fapt, Moromete întârzia ca un elev nesigur pe sine; citea întâi în gând.
„Auziți ce zice regele!”, a anunțat el, iar tăcerea a căzut brusc.
„Auziți ce zice majestatea sa”, a adăugat el, rotunjind cu satisfacție formula oficială.
Discursul regal, citit din ziar, suna astfel: Marele congres agricol. Discursul Majestății Sale Regelui. Domnilor, am fost informat că congresul dumneavoastră este un congres de specialişti, agronomi şi ingineri. Iau cuvântul aici ca unul interesat în chestiunile pe care le dezbateţi şi care am chiar oarecare experienţă.
Mi-ar fi plăcut poate ca acest congres să fie un congres al„ gospodarilor ”pentru că, după mine, specialiştii noştri sunt încă departe de a fi gospodari. Ştiu acest lucru, pentru că agricultura m-a pasionat.
Domnilor, a devenit o lozincă să se spună la noi că agricultura este ocupaţiunea principală a românilor, am spus-o şi eu, dar din nenorocire, dacă este ocupaţiunea manuală principală a românului, nu este totdeauna şi ocupaţiunea lui mintală.
Moromete a oprit lectura, rămânând cu privirea fixă în ziar. Tăcerea s-a prelungit. Hehe!, a izbucnit neașteptat Dumitru lui Nae, râsul său gâlgâind puternic și leneș. He, he, he, ia uitați-vă cum a rămas Moromete. Moromete s-a întors spre Cocoșilă, lăsând ziarul deoparte pentru moment. Adică, ocupațiunea ta mintală, Cocoșilă, e la alte prostii!
Cocoșilă nu a răspuns, privind invidios la Moromete, care știa să extragă din presă astfel de nuanțe. Primul agricultor o fi mergând şi el la plug?, a comentat Dumitru lui Nae. Merge, de ce să nu meargă?, a răspuns locanul.
Când se desprimăvărează iese cu plugul din curtea palatului şi se duce şi el la arat. O fi având pământ?, s-a interesat cineva.
Are, a afirmat Cocoșilă.
Are aşa, cam vreun lot şi jumătate!. Nu cred, s-a îndoit altul. Are mai mult, că trebuie să-l ţină şi pe ăla micu, pe Mihai.
De ce nu a verificat Moromete motivul fetei?
Trebuie să-i dea să mănânce. Eşti prost!, a reflectat Cocoșilă. Ăla micu are lotul lui de la mă-sa! Moromete a încheiat aceste scurtiste observații și a apucat din nou ziarul în mână.
La intrarea în curte, Moromete nu a verificat motivul pentru care fata de la fierărie l-a chemat.
Știa deja de seara ce se întâmplase. Pe prispă, doi oameni îl așteptau. Unul dintre ei era îmbrăcat în stil urban, cu haine negre, ca și cum ar fi fost în doliu.
Pe măsură ce săptămânile au trecut, satele din câmpie au rămas aproape pustii. Căldura se instala imediat după răsăritul soarelui. Dacă noaptea norii mai acopereau cerul, dimineața dispăreau, lăsând loc dogorii neîncetate și grele ale zilelor de vară. În această perioadă, când animalele scormneau în țărână căutând răcoare sau alergau haotic după umbra, viața oamenilor se muta complet sub soarele aspru al câmpiei. Căruțele părăseau satul înainte ca luceafărul să dispară. Oamenii se îndreptau spre câmp, traversând izlazul pe numeroase drumuri și poteci.
Roțile pocneau neîncetat, iar câmpul era străbătut de glasuri rare care se cheamau între ele sau de conversații susținute cu o intensitate omenescă, adreseate unei bițe care tragea prost.
Dimineața era albăstricie, iar satul răsună de cântecul cocoșilor. Omul se trezea, trezea copiii, înhama caii și se ocupa de curte.
Nu părea a fi nimic neobișnuit în plecare pentru prima zi de secere, totuși căruța și caii înhămați așteptau de mult timp în bătătură.
Omul și copiii erau gata; secerile și bota cu apă erau încărcate; mâncarea pregătita de seară era prezentă. Totuși, nu se înțelegea de ce căruța stătea atât de mult în mijlocul bătăturii.
Omul se învârtise pe loc, se uita prin grădină, străbătuse curtea, intrase în casă și strigase la femeie fără motiv, întrebând dacă a pus mâncarea în căruță.
Muierea se supărase și răspunsese că o pusese de mult, dar bărbatul nu asculta, nu auzea, ieșea afară cu un aer grav, foarte grăbit și fortat îngrijorat.
Parea că s-a întâmplat ceva, că a fost uitat un detaliu esențial.
Omul s-a apropiat de căruță, a privit la secerile vârâte între scoarțele loitrei, le-a numărat, a scos una și i-a pipăit zimții, a bagat-o la loc și a început să caute sub cergă. A dat totul la o parte și s-a uitat la oalele cu fiertură de buruieni, la mămăliga încă aburindă. Le-a acoperit repede, nemulțumit parcă de faptul că totul era în ordine, și a trecut la cai. Animalele așteptau liniștite, cu buzele în jos.
Când omul s-a apropiat, unul dintre cai a oftat adânc. Omul a privit la hamuri, a apucat hățurile și i-a bagat zăbala unui cal în gură. În această clipă, muierea a strigat din prag, înfuriată: Ce mai așteptați?
Ce vă tot învârtiți? Ei, cutare, ce stai cu capul între urechi? Hei, voi!
dați-i drumul odată!. Căruța însă nu pornea. A fost uitat ceva.
Da! „Ăsta micu, să meargă si el la secere”, a zis omul cu un glas pătruns de o neașteptată gravitate, apropiindu-se de așternutul de pe prispă.
Acolo, în așternut, doarme un copil de cinci-șase ani. Zgomotele puternice și îndelungate nu l-au trezit. El doarme suflând rar, topit parcă în somnul lui greu.
Scoal în sus! Hai la deal. Femeia a început să strige că copilul trebuie lăsat în pace. Are nevoie de el să-i toace la păsări, să-i culeagă ștevie, să-i aducă diverse lucruri, să aducă mâncarea de prânz.
Omul nu o luă în seamă. Îi spuse să facă singură toate treburile astea, băiatul trebuie să vină la câmp. Muierea încercă să-l înduplece pe bărbat, dar omul nu o luă în seamă.
El a dat așternutul la o parte, a dezvelit pe copil, care dormea mereu, i-a vărut o mână pe sub mijlocul lui plăpând și l-a ridicat în brațe; apoi așa, pe brațe, pe sus, l-a dus la căruță și l-a așezat înăuntru peste paie și cergă. Băiatul se deștepta și adoarme iar.
Plecarea!, a strigat omul.
Hei, cutare, deschide poarta!
Haide! Sus în căruță! Ia vedeți în cutie acolo, nu lipsește nimic?
Bota cu apă este? Tu, muierea aia, unde ești? Ai pus, fa, mâncarea în căruță? Deschiderea porții s-a făcut cu repeziciune și bătătura a curs spre șosea, șoseaua pătrunzând înăuntru prin golul căscat.
Căruța a pornit zdrenceanind rău peste podișca din lemn, a ieșit în drum și acolo s-a mai oprit iarăși. Uneori, se mai uita totuși ceva.
Spre prânz, norii s-au împrăștiat și soarele a început să usuce pământul.
Mama și copiii au stat singuri la roasă, singuri în această zi; Moromete s-a întors târziu, la miezul nopții.
Din locul unde se dusese să se laude se întorcea murdar de noroi pe genunchi și pe coate; de asemenea, palmele îi erau murdare; căzuse și se sprijinise pe ele.
La ochi avea ceva; își tot ducea pumnul murdar și-și freca gemând pleoapele; frecându-se astfel, orbitele i se umpleau de lacrimi de oboseală și durere.
Sursa: Literaturadeazi




