Sari la conținut

Fișier de lectură · 19 noiembrie 2026

Cărți Azi

Noutăți din lumea cărților, ca într-un sertar de bibliotecă

C-0008

Singurătatea adevărată: mai mult decât o poziție rigidă a umerilor

Singurătatea adevărată: mai mult decât o poziție rigidă a umerilor

Cum se recunoaște singurătatea autentică?

Singurătatea adevărată nu e doar o poziție rigidă a umerilor. Diferența dintre o solemnitate reală și simpla tensiune fizică seamănă cu cea dintre o tăcere aleasă și o mutenie impusă de circumstanțe.

Uneori, aerul pare să se rotească în spirale, ridicându-ți gulerul pe gât, ca și cum oricine ar fi candidat la ghilotină l-ar fi invidiat. Alteori, se condensează într-o cocoașă încordată sub tricou. Aceste linii paralele alunecă pe piele fără să lase urme, legând infinitul cosmic cu cel microscopic, transformând trufia ascunsă într-o capitulare șoptită.

Distanța dintre singurătatea pură și imaginea unei femei întinse lasciv pe canapea e similară cu cea dintre un exil impus de forță majoră și o fugă circulară. Ne îndepărtăm de acasă doar cât să acoperim mental distanța dintre copilărie – captivă într-o plasă cu fluturi – și umbra obosită întinsă pe o câmpie străină.

Aici, destinul e la jumătate, transformat în liniștea celorlalți. În această stare, poți muri și nimeni nu va auzi.

Fluxul continuă: nu mai există decât câmpie aridă. Marea își șterge urmele în burta lunii, acea lună întoarsă de sub pământ. Un câine îmi îngână numele, care a rămas un simplu cuvânt. Trupul meu urcă încă cu gânduri către cer, prea mult îmi umblă iarba prin vene. Doar, doar aș vrea să o aud.

Sărbătorile devin alegorice, înghesuite cu toată aberația triumfalismului.

De ce ne refugiem în exilul interior?

Coifuri și trompete lucioase glorifică frica de a fi singurii cuceritori ai pământului. Femei cu sâni de plastic își mișcă șoldurile la ritmul lambei, anticipând singurătatea care urmează după fiecare strigăt de luptă. Veteranii sug din tubul cu oxigen, respirând abururile altor imperii.

Scaunele scoase la soare rămân libere. Scăunitorii își mențin dieta de tumbe măsurate. Papa ne readuce dragostea în ritmuri de Gospel, pregătindu-și pantofii cu vârf ascuțit pentru o înviere lucidă.

Parada de pe bulevardul principal poate fi urmărită din toate colțurile planetei.

Ecranele electronice din Times Square amestecă cifre cu o viteză amețitoare: temperatura zilei, cotele înecaților, nou-născuții din ultima secundă în India, numărul obezilor care vor înghiți ultima picătură din Golful Persiei, bărbați înșelați, așteptări contrazise.

Visele exilaților sunt întinse la uscat. Ironia destinului și râsul hohotit după fiecare experiment.

Cum transformăm sărbătorile în alegorii?

Petale de flori cad din cer, manifeste întoarse pe dos ne îndeamnă la tăcere și ordine. Dansatori resemnați, cu picioare de lemn, pleacă din carul de foc spre cer. Moartea pocnește din bice.

De partea cealaltă vă scriu: îndepărtați-vă de moarte, ea vine oricum. Își înfășoară oul la loc în cuibul lui de fire strălucitoare.

Fugiți cât mai departe acum și în fiecare seară, pe la nouă, când degetul ei împinge limba ceasului deșteptător.

Cu încă un suflet, un ton, un bătrân mai la dreapta, o femeie și mai la dreapta, un șir de păsări la geam, ciugulind din inima mea.

Ea veghează neobosită în prag, ca un câine credincios, atent să nu te irosești. Oricât, în această lume care te are nevoie doar cât să-ți numere numele pe o hârtie. Îi frâng șira spinării și ies afară.

Orbii mă trec strada, mă trec cu vederea. De partea cealaltă, așteaptă un câine negru, tăcut.

Unde ne așteaptă moartea?

Am ajuns în iarnă. Pustiu și liniște, de parcă orașul a fost evacuat. Se întunecă devreme și rămâne așa.

Vii spre mine încet, călcând apăsat. Cu fiecare pas, ceva dispare definitiv, înghițit de pământul hămesit de mistere. În cele din urmă, întunericul arată la fel: tunelul care te scuipă afară și cel care te soarbe înapoi.

Trag perdelele peste un ultim anotimp din care nimeni nu s-a mai întors.

Ceva rămâne a fi.

Adevărata singurătate este doar atunci când ești cu adevărat singur. Ajungi să îți descoperi orașul în care ani de-a rândul ai trăit fără să vezi vârful clădirilor, copacii roșii, turla bisericii ciuruite. Cu cât ești mai trist, vei privi mai în sus.

Ce rămâne din ultimul anotimp?

Când nu mai e nimeni, ajungi să scrii cuvântul care te doare. Acolo sus, nu se întâmplă nimic, deși mereu ceva rămâne a fi. În cele din urmă, neputința.

Brațele căzute. Trupul de sare privind cum nesătulii îți mătură existența din carle triumfale.

Adevărata singurătate este când îți închei ultimul nasture la palton fără să simți cum moartea se strecurase de pe umărul stâng, lărgind butoniera cu degetele tale.

Zidește fereastra. Tu, dacă m-ai ales pe mine, fă și ca iarna să nu mai sfârșească. Nu suport indecența naturii. Fiecare mugur plesnit mă doare. Înnegrește soarele cu cearcănele mele. Oprește iarba, întinerirea este umilitoare.

Auzi, păsările nu au fost încă sugrumate. Culorile își fac de cap. Viața mea gri pare un lucru inventat, de parcă nu ne-ar bântui aceeași moarte.

Tu, dacă m-ai ales pe mine, zidește fereastra dinspre bulevard, să ne iubim mai tris.

Sursa: Literaturadeazi

Alte fișe de pe raftul „Cărți”

Părerile cititorilor

Nicio părere încă. Fii primul care scrie.

Lasă o părere