C-0018
Henry Miller, obsesia care a captivat-o pe Ionesco

Ce capitol neașteptat, cu titlul simplu „Ionesco”, am descoperit!
Henry Miller, fascinația care a cucerit-o pe Ionesco
Atenția a fost atrasă, în mod subtil, asupra faptului că am dezvoltat o pasiune acută pentru opera lui Henry Miller.
Deoarece observația a provenit din cercul familial apropiat, am ales să o accept cu o doză de umilință, trecând-o rapid pe fața cealaltă a monedei.
Reflecția naturală a fost că, dacă destinul mi-a rezervat o fixație legată de un anumit autor, nu ar fi putut alege un candidat mai pretențios sau mai complex.
Este adevărat că ultima dată când am experimentat o astfel de absorbție totală în literatura a fost în timpul copilăriei.
În acele epoci, nu personalitățile scriitorilor îmi consumau energia mentală, ci personajele lor ficționale care continuau să existe, să se miște și să dialogueze într-o buclă infinită în mintea mea.
Totuși, lectura din acea perioadă era dictată exclusiv de plăcere pură; nu aveam pretenția de a scrie eu însuși și nici nu aveam acces la textele lui Miller, care erau considerate tabu chiar și în SUA, țara sa natală.
Nu încerc să reconstruiesc imaginativ cum ar fi reacționat copilul din mine dacă, în loc să devorez volumele lui Dumas, Hugo sau Karl May, ar fi avut în fața ochilor cele două Tropice, sau trilogia Sexus, Nexus, Plexus. Acestea au fost recent traduse în limba română cu o abilitate remarcabilă de Antoaneta Ralian, în fața cărei muncii mă înclin cu respect profund, deși, în cazul traducătorilor, nu cred că se poate vorbi de obsesii.
Dacă cenzura comunistă din anii aceia ar fi tăiat din manuscrisele lui Miller pasajele sau capitolele de natură erotică, ar fi rămas un nucleu de idei perfect adaptat la mentalitatea celor care ne intimida cu spectrul sifilisului spiritual al imperialismului american.
Niciun alt autor din Statele Unite nu a identificat și anticipat cu atâta precizie chirurgicală afecțiunile, sindroamele, tusele cronice și durerile de burtă, nebunia endemică și pietrele biliare pe care continuăm să le eliminăm din ficatul și din sufletele acestui continent minunat, dar complicat. Miller îl iubea cu o pasiune intensă, uneori dureroasă. De câțiva ani, mă întorc repetat la cărțile sale, care îmi produc o stare emoțională bipolară.
Ele îmi pot stârni mintea, spiritul și capacitatea de a imagina cu forță enormă, dar simultan exercită și un efect temperant, ceea ce consider o calitate excelentă.
Recent am început o nouă lucrare a sa, o colecție de eseuri intitulată „Stand still like a hummingbird”, care pare că încă nu a fost transpusă în limba română.
Este o carte de o natură personală, ramificată și autobiografică, caracteristică pentru toate realizările sale.
Răsfoind paginile, am descoperit un capitol neașteptat, purtând titlul simplu „Ionesco”, în care Miller discută despre Eugen Ionesco și teatrul acestuia, fenomen care tocmai începea să pătrundă în conștiința publicului american în anii '60. Miller a redactat numeroase eseuri semnificative despre Dostoievski, Rimbaud, Knut Hamsun, Whitman, D. H. Lawrence, Blake și mulți alții pe care i-a plasat pe piedestalul divinității, simțind o legătură spirituală directă cu ei.
Miller nu ezita să sacralizeze alți autori și să se revendice din moștenirea lor.
Acest lucru se întâmpla chiar și în perioada în care el însuși fusese deja considerat un obiect de cult, aproape o figură semi-divină în SUA, după ce ani de zile se luptase în condiții de marginalizare extremă.
În deceniile '60-'70, mulți îl considerau cel mai mare scriitor în viață, un donator modest și autentic al unei „transfuzii masive de sânge în venele literaturii”. Karl Shapiro, Lawrence Durrell și Anaïs Nin au încercat să creeze o „biblie” de buzunar din opera sa, o „biblie Miller” destinată a fi plasată în camerele de hotel din America, unde, așa cum se întâmplă și astăzi, o Biblie autentică stă mereu la îndemână în sertarul de sub televizor, în imediata vecinătate a telecomenzii.
Astfel, atunci când am identificat în volumul său un capitol întreg dedicat lui Ionesco, nu am putut decât să mă simt provocat și, de ce nu, flattered, ca orice cetățean român răspândit prin colțuri îndepărtate ale globului.
Nu cred că cei doi s-au întâlnit fizic la Paris, deși traiectorile lor s-au suprapus cronologic în jurul anilor 1938-1939, perioadă în care Ionesso a ajuns în capitala franceză, pentru a se întoarce la București până în 1942. Miller a părăsit Franța în 1940, forțat de evenimentele belice. S-a reîntors în America, unde situația sa era paradoxală: nu era doar interzis, ci era tratat și ca un paria cultural. Dar ce scriitor nu ar visa astăzi să fie interzis sau măcar persecutat în propria țară?
Ce mină de aur, ce șansă uriașă de a atinge tavanul succesului, faimei sau poate chiar al unui premiu Nobel, dacă acesta ar fi acordat la momentul ideal?
Miller, însă, a trăit în alte epoci. La fel ca Ionesco, nu a câștigat și nu a pierdut niciun Nobel, și nu cred că și-l dorea mai mult decât o cină excelentă cu caviar și vin roșu, în compania prietenilor apropiați.
Eugen Ionesco a părăsit patria sa din motive cu totul diferite
Eugen Ionesco a părăsit patria sa din motive cu totul diferite. El nu a devenit celebru deoarece românii i-au interzis sau l-au persecutat pentru scris. În timp ce ceilalți cucereau, în patria noastră, culmile absurdului, Ionesco, cu istețimea sa, a reușit să extragă aur pur din acest chaos.
Singura legătură a lui Miller cu România a fost una indirectă și misterioasă, mediata prin June, cunoscută și ca Mona, faimoasa sa iubită și soție.
Relația cu June, descrisă pe sute și mii de pagini, fiind ea însăși originară din Bucovina, a fost legătura definitorie a vieții sale, pentru care, la un moment dat, a visat să viziteze Bucureștiul și lanțul Carpaților.
Capitolul lui Miller despre Ionesco pornește prin descrierea propriei experiențe și a gândurilor sale, în timp ce urmărea, în anii '60, în Carmel, California, o reprezentare a piesei „Scaunele”. A fost un alt prilej pentru Miller de a diseca, cu sarcasm, provincialismul prostesc al compatrioților săi americani.
Aceștia umpluseseră sala de spectacol doar pe jumătate, urmărind piesa lui Ionesco cu o expresie facială tulburată, deformată de nedumerire, „de parcă ar fi fost în sala de așteptare a unui cabinet medical”.
Apoi, Miller încearcă să dezinfecteze, ca un chirurg aflat în stare de delir, cu bisturiul cuvintelor sale ascuțite, aceeași rană gangrenată. De fapt, cred că Miller își dorea să se adreseze în special jumătății goale a acelei săli de teatru. Deși o atacă cu vehemență, ne transmite implicit că goliciunea, tema sa recurentă, poate fi completată în final și cu speranță.
Aș fi dorit ca Miller să fi putut asista, în acești ani din urmă, la spectacolele de la teatrele din New York, unde la reprezentațiile lui Eugen Ionesco totul este „sold out” cu săptămâni înainte, unde se așteaptă până în ultimul moment pentru un bilet suplimentar și unde sunt instalate scaune extra, ocupate de public care știe să asculte. Altminteri, majoritatea predicțiilor lui Miller privind America și nebunia lumii, aflate în plină expansiune, se dovedesc a fi corecte. Din păcate. Imaginea de pe henrymiller. org ne amintește de contextul său.
Să revenim la comentariile lui Miller despre Eugen Ionesco, care ne duc inevitabil către deșertăciunea specifică, „milleriană”, care se dovedește, la final, a fi tonifiantă: La Ionesco, nu trebuie să aștepți până în actul final ca eroul să moară. Personajele sale sunt fie morți de la bun început, fie aproape invizibile sau pe cale de dispariție. Ele nu sunt morți vii, nici vii morți, ci coexistența simultană a morții și a vieții. Cu atât mai palpitant.
Mă gândesc la „Scaunele” lui, dar și la „Cântăreața Cheală” (The Bald Soprano), care, deși nu apare niciodată pe scenă, o poți vedea imaginar, stropită cu suc de roșii și diverse diuretice.
Atmosfera este saturată de acea strălucire palidă pe care Heraclit o numea „cea mai bună și mai înțeleaptă condiție a spiritului”. Totul este hilariant și iremediabil tragic. Fără nicio ieșire posibilă.
Când cortina cade, totul repornește de la zero.
Nimic nu se poate pierde, deoarece eternitatea este imposibil de definit sau descris. Așa că te trezești chiar tu aducând înăuntru tot mai multe scaune, așteptând ca altcineva să răspundă la soneria care țârâie.
Între timp, îți abandonezi părinții bătrâni, îți trădezi camarazii de arme, înghiți o căpiță de materialism dialectic, crăpi pe niște baricade, nu găsești nicio cură pentru hemoroizi, câștigi și pierzi premiul Nobel, te alături bisericii lui Dumnezeu și a Alcoholic Anonymus, rămâi credincios soției și tuturor amantelelor și îți semnezi certificatul de deces cu un stilou cu peniță de aur. Sau vei descoperi, cu surprindere, în timpul cinei cu prietenii, că femeia cu care dormești este propria ta soție. Comme la vie est drôle!
Abia în acest moment al existenței tale ești amenințat cu apariția Cântăreței Chele (nici măcar nu ni s-a comunicat niciodată dacă aceasta este femeie sau bărbat, doar că este chelie).
Indiferent dacă toate aceste elemente au sau nu au sens pentru dumneavoastră, acesta este TEATRUL domnilor!
Aceste evenimente nu au loc pe Alvarado Street sau pe plaja cu nisip fin din Pebble, ci în mintea unui om care trăiește într-o altă emisferă, încălțat la un picior și desculț la celălalt. Un om care nu ascultă radioul, nu se uită la fotbal, nu-și spală copiii pe fund, nu-și îngrijește locuința, nu-și întreabă soția unde a fost toată noaptea, nu-i cere șefului o majorare de salariu, nu-și numără profitul, nu-i pasă de sateliți, nu cere să i se mai acorde o șansă, și o pot ține așa la nesfârșit!
În esență, vorbim despre un om dincolo de această lume, a cărui sumă a părților se potrivește ca bucurile unui joc de puzzle. Tot ce solicită (Ionesco) este permisiunea de a ne fragmenta în bucăți și de a ne reconstrui apoi.
Poate să te transforme într-un Massenmensch sau într-un rățoi sălbatic, deoarece acel „om al maselor” nu a existat niciodată, iar un rățoi sălbatic nu mai poate fi domesticit. Teatrul este locul unde posibilul se întâlnește cu imposibilul, unde întâmplarea devine regulă, iar planetele complotează cu respect față de victime.
Cam asta am simțit în noaptea aceea de teatru, o experiență pe care nu o amintesc prea des. Nu-mi venea să cred că așa ceva se întâmpla în Carmel, California.
Dar până la urmă, de ce nu? Aici s-au petrecut și alte lucruri stranii, precum episodul în care lui Bach i-a dispărut capul inoxidabil. Nu știu ce ar comenta Antoaneta Ralian despre traducerea mea.
Revino la ideea destul de beatifică a unei „biblii Miller” și mă întreb dacă i-a trecut vreodată prin minte acest concept.
Sursa: Literaturadeazi




