A-0055
Firele imaginii: romanul de debut al lui Barbara Trapido, „Patruzeci de ani mai târziu

INTERVIUATOR: Poți să îți imaginezi forma cărții înainte să începi să o scrii?
„Fibrele identității: noul roman al lui Barbara Trapido,” Cu patru zeci de ani mai târziu „, o poveste despre a fi, a iubi și a supraviețui”
Editura New York Review Books a reluat recent publicarea, în anul curent, a operei de debut ale scriitoarei Barbara Trapido, „Brother of the More Famous Jack” (Frațul lui Jack, mai faimosul), inițial apărută în 1982. Cartea pornește cu eroina sa tânără, Katherine, care își citește prefața unui volum scris de profesorul său adorabil, Jacob Goldman.
În acest text introductiv, autorul recunoaște cu umor și sinceritate că nu poate oferi mulțumirile standard pentru soția sa, deoarece aceasta nu a făcut nimic dintre acele lucruri obișnuite, cum ar fi comentariile utile asupra manuscrisului, citirea răbdătoare a schițelor sau corectarea tiparurilor.
El se declară unic în nefericirea sa, având în vedere că s-a căsătorit cu o femeie care refuză să joace dublul rol de asistent editorial de mare clasă.
Deoarece obiceiul impune o mărturisire de gratitudine, el o mulțumește, în schimb, pentru faptul plăcut al prezenței continue a ei, o prezență pe care, în cei douăzeci de ani de căsnicie, nu s-a simțit niciodată în drept să o aștepte. Katherine comentează, fără dubiu, că această prefață – căsătoria descrisă în ea și lumea pe care o sugerează – a influențat direct traseele pe care a ales să le urmeze.
Multe alte persoane ar fi probabil de acord cu această afirmație privitoare la impactul profund al romanului „Brother of the More Famous Jack”. Eu l-am citit pentru prima dată când aveam șaisprezece ani, iar acum, după decenii întregi, descopăr că este aproape imposibil să separ gusturile și preferințele mele personale de cele exprimate în narațiune.
Mă întreb dacă consider că o scrisoare urâtă este atrăgătoare din cauza acestui roman sau dacă aș fi ajuns la aceeași concluzie independent de el.
Sau dacă cred că purtarea unei ținute complet albe la un meci de tenis amator este jenante din cauza cărții sau dacă acest tip de conștiință socială devine evident pentru orice adult, indiferent de lectură.
Am început să recitesc romanul în pregătirea acestui interviu și mi-am dat seama aproape imediat că nu era nevoie: aveam întregul text cam din memorie.
Este o carte despre modul de a trăi, sau despre modul de a exista: cum să fii fericit, cum să fii trist, cum să te îndrăgostești, cum să te prăbușești într-o morman de tristețe când dragostea nu funcționează. Include, de asemenea, ce să porți, ce să gătești și ce să îi oferi unui băiat de șaisprezece ani, plin de încredere excesivă, dar în final farmecant, pentru ziua lui de naștere (o clopoțelă de bicicletă).
Romanul începe cu Katherine, o fată drăguță, crescută convențional, din clasa de mijloc, care se apropie de familia profesorului său, o familie atât de diferită de a ei. Sunt foarte mulți membri în această grupare, încă din start.
Acolo este Jacob, profesorul marxist cu pieptul ridicol de pufos, și Jane, soția sa frumoasă, dintr-o familie bună, care atât iubește cât și resimte faptul că este mama a șase copii sălbatici.
Există acei șase copii sălbatici, în special cei doi băieți mai mari, Roger și Jonathan, care joacă roluri diferite, dar aproape la fel de semnificative în educația sentimentală a lui Katherine.
Ea este strălucită de întreaga familie, care este zgomotoasă, combativă și nebunește sofisticată, fără a fi pompoasă în legătură cu asta sau chiar parând să pună mult preț pe acest lucru.
O replică ca Vrei să îți spun ceva ce îți va place? I-am spus lui. Ești cult.
Ai fost mereu dă o idee despre atitudinea generală. Cărțile, muzica, politica, sexul și banii sunt toate discutate cu volum maxim peste masă. Totul o oprește pe Katherine din ritmul său suburbian. Viața ei nu mai este niciodată aceeași.
Am vorbit cu Trapido despre „Brother of the More Famous Jack” la casa ei, din Oxford.
Am fost încântată să descopăr că ea vorbește exact ca unul dintre personajele sale: când îmi pregătea prânzul, m-a întrebat dacă aș dori „câteva roșii draguțe”.
Am discutat despre structurarea unui roman, despre a auzi pe cineva spunând „fuck” pentru prima dată și despre a fi luată pentru Doris Lessing.
INTERVIUATOR: Poți să îți imaginezi forma cărții înainte să începi să o scrii?
BARBARA TRAPIDO: Nu.
Vezi, nu vedeam nicio formă. Cartea este bazată în totalitate pe personaje. Progresează prin dialoguri vii.
Din punct de vedere al poveștii, este pur și simplu un episod după altul. Am început să o scriu pentru că o prietenă m-a provocat. Eu povesteam vreo anecdotă și ea a zis: Știi ce mă enervează la tine?
Disipezi talentul tău doar prin conversație. Am fost puțin rănită de asta, deoarece credeam că deja lucram destul de greu, călătorind cu două autobuze, de la Durham la zona portuară din Sunderland, unde lucram și predam.
Ea mi-a sugerat să scriu o poveste pentru concursul de povești scurte al ziarului Guardian. La final, am zis că voi încerca. După ce am inventat familia Goldman, nu mă puteam sătura de ei.
Eram continuu atrasă înapoi în lumea lor.
TRAPIDO: Mi-a plăcut atât de mult să o inventez!
Vrem ca toți oamenii din viața mea să plece și să se ocupe de treburile lor.
Așteptam până la miezul nopții și apoi mă strecuram în această ascunzătoare mică. Nu le-am spus nimănui ce făceam. Soțul meu, Stanley, credea că terminam teza mea despre poeții pre-rafaeliți, în timp ce eu eram în extazia inventării dialogurilor.
Deci, nu, nu vedeam nicio formă pentru ea. Pur și simplu mă gândeam, „Bine, azi pot merge la plajă, apoi la cinematograf”. Am jucat cu dialogurile, le-am făcut mai scurte și mai strânse și chiar am creat uneori forme pe pagină cu ele.
Nu aveam nicio idee ce scriam, deși am realizat rapid că nu era o poveste scurtă.
După o vreme, mi-am amintit că era ceva ce faceam în copilărie – inventam oameni, uneori scriam mici povești și mă gândeam, „Este doar joc și este cea mai mare distracție”.
Nu mă puteam opri să o fac. Abia după ce am scris o cantitate decentă am gândit, „Este aceasta o operă de televiziune? Ce fac eu și are ea vreo formă? Ce se va întâmpla cu acești oameni?”. Acest lucru a dus la o anumită formă.
Cu retrospectiva, m-am dat seama – iar scrierea a fost în totalitate intuitivă, nu am planifica nimic – că am creat câteva fire de imagini de legătură pentru a compensa.
Referințele repetate la Monteverdi, „pălăria Hamlet”, inițialele băiatului mai mare Goldman, care apar și reapar cu majuscule, fluturele brodat, cântatul în falset – fire de imagini pentru a țese romanul împreună.
Ce o împinge înainte este energia dialogurilor rapide și dorința de a sta în compania personajelor. Aceasta este ceea ce o face lizibilă. Mă surprinde dacă oamenii cred că are multă formă.
INTERVIUATOR: De unde vine personajul Katherine? De unde vine Jacob?
TRAPIDO: Toate personajele au ieșit din spatele capului meu. Niciunul nu se bazează pe persoane reale. Descopăr, în general, că orice personaje din cărțile mele care sunt persoane reale, de obicei roluri de fundal, ies bidimensionale, spre deosebire de cele imaginare. Pentru Katherine, mi-am amintit din propria tinerețe acel sentiment intens de a părăsi zilele școlii, anticipând universitatea, libertatea de a fi adult.
Jacob și Jane sunt amândouă complet diferiți de oricine cunoșteam. Dar de la proprii părinți aveam un model pentru o căsătorie interculturală. Tatăl meu era mai dominant, ajungând acolo unde era prin mintea sa.
Creștea extrem de sărac și a mers la Universitatea din Leiden, din Olanda, pe una dintre cele opt burse pe care cred că existau atunci. Mama mea venise dintr-o casnicie berlină burgheză, relativ protejată și liniștită, cu case de vacanță și schi în munți și un barcă pe Wannsee.
Familia ei ducea vieți dulci, calme, neobișnuite.
Au urmărit cu mare neliniște venirea dictatorului fascist al Germaniei și au pierdut totul ca urmare a celui de-Al Doilea Război Mondial. Ea era foarte timide și nu seamana deloc cu Jane, cu excepția faptului că juca pianul. Ambii mei părinți erau „străini deplasați” în Cape Town, ai spune.
În general, personajele din „Jack” sunt toate imaginate, arhetipice. Cred că le-am inventat pentru că vroam niște prieteni faini de imaginat. Cred că îmi plăcea zgomotul lor.
Coasele lui Katherine și obsesia pentru haine erau total eu la vârsta aceea, mereu la mașina de cusut cu acele modele Vogue „Paris Original” și obținând undulații în craniu din dormitul în role în fiecare noapte pentru a obține undulațiile corecte în părul meu perfect drept.
INTERVIUATOR: Aș dori să te întreb despre prefața cărții lui Jacob, care apare la începutul romanului.
TRAPIDO: Mi-a plăcut atât de mult să o inventez. De fapt, eram una dintre acele soții drăguțe care edita și anota, nu doar pentru soțul meu, ci pentru destui tipi academici care tind să scrie în propoziții lungi de paragraf.
INTERVIUATOR: Katherine spune că această prefață a influențat traseele pe care le alege. Cum vezi tu acest lucru având loc în roman?
TRAPIDO: Ea înveță un mod complet diferit de a negocia viața familială. Într-un fel, cartea se citește ca un pamflet anilor șaptezeci despre creșterea progresivă a copiilor. Și este foarte eliberator, deoarece implică interacțiuni între oameni cu mai puțin inhibiție privind respectabilitatea și ordinea. Este și o examinare a clasei sociale, a diferitelui buzunare ale vieții din clasa de mijloc.
Și, bineînțeles, eu sunt o persoană din exterior, ceea ce te face puțin antropolog în modul în care privește societatea.
INTERVIUATOR: Cum crezi că se manifestă acest aspect antropologic în roman?
TRAPIDO: Există o conștientizare destul de mare a clasei sociale.
Cred, în general, sunt complet obsedată politic, dependentă de hârtia de zi, la fel ca Jake.
Am avut odată un chirieș frumos care juca pian, un bibliotecar de la Biblioteca Bodleian, un baiat destul de rafinat numit James, care a reușit să fixeze un mic g.
Sursa: Theparisreview




