C-0068
Festivalul literar american dedicat culturii americane din Franța

Cum ne amintește ziua de naștere a SUA că istoria noastră e mică?
În fiecare ediție a evenimentului literar care se desfășoară la două ani, organizatorii invită de obicei autori provenind din întreaga Americi de Nord și Caraibe, ale căror opere au fost traduse recent în limba franceză. Aceștia participă la o serie de paneluri și ateliere organizate la Vincennes, o localitate situată chiar pe marginea Parisului. Totuși, programul pentru anul 2026 s-a distins printr-o caracteristică remarcabilă: lista invitaților era compusă exclusiv din scriitori din Statele Unite ale Americii.
Această alegere a fost făcută pentru a marca celebrarea a cinci sute și cincizeci de ani de existență a țării, o jumătate de mileniu aniversat printr-o serie de manifestări culturale.
Printre personalitățile invitate s-au numărat Alison Bechdel, Tommy Orange, Viet Thanh Nguyen, Karen Russell și Patrick Radden Keefe, alături de mulți alți scriitori activi și cunoscuți din națiunea americană.
Cu toate acestea, o editură majoră franceză a achiziționat drepturile pentru Slime Line – cunoscut în Franța sub titlul Alaska Parano – și, la doi ani după lansarea sa în SUA, am zburat din Pennsylvania spre Paris pentru a descoperi că el acumulasese o urmă francfonă considerabilă.
Cartea sa era expusă în mod prominent la masa „NOUȘI REMARCABIL” din librăria din apropierea hotelului nostru. Era prezentă și la o altă librărie din blocul următor. Și ghiciți cine a fost desemnat drept o ALEGERE A ECHIPEI la faimoasa librarie Shakespeare and Company. Jake era copleșit de o bucurie confuză. Mesajele pline de laude primite de la conturi de Instagram în limba franceză începeau să își explice logica.
Un postări lăudă romanul său – care se bazează pe experiența sa de lucru în industria pescuitului comercial – pentru că era un tratat frumos despre „soliditatea magnificilor pierzători”.
În jurul acestei perioade, agenta sa de presă din Franța a luat legătura cu noi.
Dorea să știe dacă ar fi dispus să discute cu un jurnalist de la o revistă importantă franceză pentru un profil care îl prezenta ca fiind „noua voce a Americii”.
Dovezile se acumulau faptul că opera lui Jake atingeau o sensibilitate franceză foarte specifică. La Vincennes, mi-am propus să aflec ce este, de fapt, acest factor.
Acest lucru nu este tocmai adevărat. Este doar ceea ce spun jurnaliștii pentru a-și încheia introducerile cu o mică impetuație narativă. A ajunge la rădăcinile sensibilităților literare franceze a fost mai degrabă un motiv secundar pentru mine, rămânând în urmă, în vâila vinului și a brânzeturilor.
În prima zi completă a festivalului, autorii și însoțitorii lor au fost invitați la o „prânz-cocktail” la Château de Vincennes, sediul regilor Franței între secolele al XIV-lea și al XVII-lea.
Acolo, am mestecat roșii picante înfipte în bețe, pâine subțire garnisită cu charcuterie și meringues crocante, în umbra celei mai înalte turnuri (donjon) din Europa. Între băuturi, i-am întrebat pe interpretul șef al festivalului dacă există vreun echipament istoric de tortură în preajmă. Mi-a spus că cel mai teribil deces petrecut la castel a avut mai puțin de-a face cu tortura și mai mult cu boala.
În timpul Războiului de O sută de Ani, Regele Henric al V-lea al Angliei s-a retras acolo chiar după Asediul de la Meaux. El abia cucerise Normandia și se afla aproape de a deveni rege al Franței. Dar omul nu a avut nici măcar timp să se instaleze în noul său locuință înainte de a fi cuprins de dizenterie și de a muri.
Aceasta s-a întâmplat în anul 1422.
Sărbătorirea zilei de naștere a Statelor Unite în Europa este o amintire că avem o istorie minuscule – un handicap cultural pe care literatura noastră trebuie să-l depășească. „Comparație cu Europa”, mi-a spus fondatorul festivalului, Francis Geffard, „este foarte recentă”.
Cu toate acestea, cifra de două sute cincizeci este un număr rotund și plăcut, iar el a văzut „o bună ocazie” ca festivalul din acest an să fie dedicat exclusiv SUA.
Acest lucru i-a permis, de asemenea, să urmărească un obiectiv care ar putea părea pretensios: să adune suficient de mulți autori americani, acoperind generații, geografii și identități diverse, pentru a vedea o dată pentru totdeauna „ce are ficțiunea americană de spus cititorilor din afara Americii”.
Aceasta pare o sarcină imposibilă, până când îți amintești de singurul lucru care unește scriitorii americani, atât cei vechi, cât și cei tineri, stabili sau emergenti: aceștia vor accepta aproape întotdeauna o călătorie gratuită la Paris. Așa cum mi-a spus Francis, „Este foarte neobișnuit ca un scriitor să refuze invitația”.
Printre participanți s-a numărat și Sébastien Bonifay!
După prânzul de tip cocktail, Francis modera masa rotundă intitulată „Gustul francez pentru literatura americană”, alături de trei experți francofoni în literatură americană, la Hôtel de Ville, sala de consiliu din secolul al XIX-lea al localității Vincennes. Pentru a intra în clădire, am trebuit mai întâi să merg pe un covor roșu, flancat de o expoziție foto care includea, printre altele, o imagine a unor migranți speriați care pedalează pe Rio Grande.
În interior, peste două sute de persoane urcaseră scara monumentală către sala de căsătorii, unde aristocrații frescați priveau de pe pereți.
Editația anterioară a festivalului a atras șasezeci de mii de persoane, iar echipa de presă nu părea să creadă că prezența de anul acesta va fi mai mică.
Acesta a fost un panel în limba franceză, iar întrebările lui Francis sugerau anumite presupuneri comune printre cititorii francezi. „Suntem de acord că scriitorii americani nu sunt chiar la fel ca, de exemplu, scriitorii francezi”, a început unul dintre participanți.
„Din Franța, tendința noastră este adesea de a ne imagina Statele Unite ca o țară fără cultură”, a început altul.
Unul dintre participanți a fost Sébastien Bonifay, un scriitor și librariu corsican care a călătorit în SUA de peste douăzeci de ori pentru a-și vizita scriitorii americani preferați la ei acasă, adesea timp de zile întregi. Cartea sa recentă, (Not) Born in the USA, relatează întâlniri cu James Ellroy, Chris Offutt, Donald Ray Pollock, Stuart Dybek, James McBride și alții. Acestea sunt nume cunoscute, deși nu neapărat alegerile pe care le-ar face un american.
„Literatura care mă hrănește”, a spus el, „este o literatură americană pe care americanii nu o plac”.
El a numit-o „o literatură a marilor”, iar participanții au discutat despre ce erau aceste margini aspre. Unul a plasat literatura americană marginală într-o linie de contraculturi care se opun l’establishment (anglicism, pejorativ) – rock and roll, psihedelia, punk.
Altul a spus că Statele Unite au două literaturi: una a „coastelor” și una a „celuilalt”, rar publicată, dar adesea excelentă.
Această literatură fascinantă a marilor era publicată adesea de universități, care, conform participantului, „au edituri minunate”. Nu conta faptul că acest tip de carte nu obținea întotdeauna recunoaștere mainstream; participanții păreau să își încreadă gustul propriu. Cu cât participanții discutauseră mai mult, cu atât descriau mai mult soțul meu.
Un participant a ridicat ideea unui „CV în stil american” – aparținând, părea, cuiva care își încadrează scrisul între joburi muncitorești. Participanții au numit acest tip de scriitor „artizanal”, cineva „cărei experiența din viața reală transpare în opera sa”. Acest scriitor „a trăit”.
Și a făcut asta în locuri pe care cititorul francech le putea abia imagina, precum Ohio.
Tocmai în această țară incomprehensibilă începe cartea lui Sébastien: într-un parc de mașini Wendy’s, transpirând de anxietate în legătură cu vizita sa iminentă la casa lui Donald Ray Pollock.
După panel, l-am găsit pe Sébastien așezat în spatele unei stive de exemplare în cortul de semnare a cărților, și mi-a spus că s-a îndrăgostit de literatura americană la paisprezece ani, citindu-l pe Stephen King. Nu groaza l-a copleșit; ci modul în care King descria micile orașe americane. Înainte ca primul întors de acțiune să cadă, Sébastien era hipnotizat de Derry, satul fantea din Maine creat de King. M-a bucurat, ca persoană dintr-un oraș american.
Scriitorii care au mult succes în Franța, a spus el, adesea nu sunt la fel de de succes acasă, iar uneori nu sunt nici măcar publicați în America.
L-am întrebat de ce francezii apreciază literatura americană care nu primește prea multă atenție în SUA. Avea o teorie în legătură cu acest lucru.
Francezii, ei au o problemă cu America, a spus el.
Suntem fascinați de America.
Sursa: Theparisreview




