Sari la conținut

Fișier de lectură · 20 noiembrie 2026

Cărți Azi

Noutăți din lumea cărților, ca într-un sertar de bibliotecă

C-0096

Eu nu mai pot să te iert: Povestea durerii unei iubiri uitate

Eu nu mai pot să te iert: Povestea durerii unei iubiri uitate

Ce s-a schimbat în acea dimineață?

Într-o dimineață de toamnă târzie, soarele împrăștia lumina peste pridvorul vechi. În acel moment, chipul lui s-a gravat definitiv în memoria mea.

L-am privit cu groază: șanțurile adânci din jurul ochilor, pielea subțire care se atârna flascant, ca o mască uzată, și privirea acoperită de o peliculă albicioasă, tulbure.

Tremurul din mâini era atât de violent încât, de atunci și până astăzi, nu l-am mai văzut aducând la buze o cană plină fără a risipi conținutul.

O rugăminte neexprimată plutea în aer: «Scuze-mi uitarea, fată, pentru că bătrânețea m-a copleșit.

Cine mai ești tu, de fapt?» Răspunsul era simplu, dar încărcat de o tristețe copleșitoare, cea mai intensă pe care o simțisem vreodată când mi-am rostit numele: Maria.

Niciun sunet nu a mai fost rostit cu atâta durere.

Prin vântul uscat, care ridică praful printre ramurile uscate ale prunului, s-a strecurat pentru prima dată o aromă stătută. Mirosul de urină se amesteca cu cel al unui animal bolnav, combinat cu esențele bătrâneții și ale impotenței fizice.

Ce miros am simțit în acea clipă?

Acest miros rănced s-a înrădăcinat în amintirile mele ca un spin sălbatic, presimțind apropierea morții. Îmi venea să îl întreb unde s-a rătăcit parfumul său vechi, cel de lemn spart și lucernă cosită. Unde erau acele huri de iarnă pe care le domina cu simpla intensitate a privirii?

Unde era pumnul solid care sfărâma nucile, împărțindu-le în liniștea flăcărilor din sobă, în timp ce afară vântul șuiera frig pe câmpuri, iar în interior creștea aluatul pâinii?

Au trecut ani de la acel prim octombrie marcat de rătăcire.

Din ce în ce mai frecvent, el punea aceeași întrebare oricui i se afla pe drum, uneori adresând-o chiar aerului înconjurător: «A cui mai ești tu?» Era un strigăt disperat: «Sunt a morții să te ia, Costică, a ăluia sunt, că mi-ai mâncat viața și ficații din mine!» Urmeau exclamări de furie: «Cască dracu gura aia și nu mai da cu mâncarea pe jos, că nu știu ce fac cu tine!

Doamne, că nu mai pot! Mă ia cu chip de nebunie!»

Instrucțiunile deveneau violente: «Înghite, fi-ți-ar starea ta a dracu, că te omor!

Te joc in picioare! Tu auzi?

A cui mai ești tu, de fapt?

Blestemată ziua în care te-am luat!» Bunicul îl privea cu o blândețe depărtată, ca și cum ar fi privit dintr-un loc îndepărtat, printr-un voal de gânduri vechi, la fel de vechi ca viața din care nu-și mai amintea aproape nimic.

Încerca ocazional să înțeleagă în ce intersecție a anilor s-a întâlnit cu familia sa și unde s-au despărțit definitiv. Dar amintirea refuza să se materializeze. «Fată, fată a mea bună», îi spunea el, «mai veni și tu pe la mine? Ana ziceai că te chemă?

A cui ești tu, Ană?»

Se uita la ea printr-o ceață oculară tulbure, cu o recunoștință și o blândețe care păreau să provină dintr-o altă lume.

Ridica în aer mâna sa scheletică, asemănătoare unei crengi uscate, și încerca să-i mângâie capul. Bunica se zgribulea, cuprinsă de o scârbă viscerală. «Sunt Ioana, Ioana, muierea ta, fi-ți-ar Ana a dracu! Ana era mă-ta», striga ea, coborându-i mâna de-a lungul corpului putrezit cu o zbuciumare furioasă.

O apuca de păr, răzbunătoare, epuizată și plină de lacrimi, îndoiindu-i capul pe spate și imobilizându-i barba în sus. Îi împinge în gură o lingură cu bucăți de legume fierte până la consistența de terez, forțându-l să consume încă o zi de existență, urându-i fiecărei respirații să fie sălbatic, devotat și umil, dar sperând că într-o zi îl va ridica din patul suferinței și îl va transforma din nou într-un bărbat trufăș și iritat, așa cum fusese până în ultimii ani.

Atunci, îl fuzea prin zăpezile viscolite ale bătăturii, cu vătraiul în mână, amenințându-l să-i spargă craniul, gelozind-o prin aburii vinurilor aspre și negre, sau simțind că ea nu-i acorda suficientă ascultare, comportamentul pe care o femeie supusă ar fi trebuit să îl aibă.

Ea își găsea refugiu, speriată ca o vrabie prinsă în rugăciuni, în podul întunecat al casei, plângând cu capul pe genunchi, până când sticlele ochilor i se umpleau de păianjeni sângeri, iar pe el îl prindea, căzut pe podele, uitarea și somnul.

A fost ultima lingură?

«Ană, Ană, să nu te superi pe mine că uit.

A cui ești tu, Ană?» îi curgea zeama tereziurilor, pe care nu le mai putea înghiți de câteva zile, de-a lungul bărbii albe, până pe gât.

Horcăia uneori, agățându-și, aparent, fiecare respirație de câte o amintire. «Sunt Ioana, mă, amarâtule. Muierea ta, Ioana.

Ana a fost mă-ta!» spunea bunica, din ce în ce mai blând, ca și cum ar fi vorbit cu un copil pe care era pe punctul de a-l pierde. «Ia și înghite, că mi-ai mâncat sufletul!

Hai, că mâine ti-am chemat popa să te grijească. Poate te-o ierta Dumnezeu de viața asta, că eu nu mai pot. Eu nu mai pot să te iert.

Ia și înghite, amărâtule! Hai, ia o lingură, măcar!… Măcar una…»

Această poveste, intitulată „Eu nu mai pot să te iert”, a fost publicată inițial în secțiunea de literatură contemporană, marcând un moment crucial în reflectarea asupra legăturilor familiale și a greutății memoriei.

Sursa: Literaturadeazi

Alte fișe de pe raftul „Cărți”

  1. C-0102 · Cărți

    Blake Crouch: 12 cărți de SF care te vor schimba

    Limitele ficțiunii speculativă? Blake Crouch, autorul best-sellerului „Materia întunecată”, a publicat o listă cu douăsprezece cărți. Este considerat unul dintre cei mai…

    · 3 min de lectură

Părerile cititorilor

Nicio părere încă. Fii primul care scrie.

Lasă o părere